gaitos.ro / Jurnale de calatorie / Bordeaux 2014 / Paris

Paris

Prima impresie atunci cand am ajuns a fost de forfota, dar asta e ceva obisnuit cand ajungi cu un tren plin intr-un oras mare. Multimi de oameni, mai toti avand un scop si o destinatie precise, si noi putin nedumeriti si dezorientati in mijlocul lor. Avem doua probleme practice imediate: cum ajungem la hotel (stiu, cu metroul, dar asta nu e un raspuns suficient) si cum cumparam biletele de care avem nevoie. In principiu aveam raspunsul la prima intrebare, multumita hartii RATP de pe tableta si pregatirii traseului, dar a doua s-a dovedit putin mai dificila. Dupa ce in sfarsit am descoperit un terminal automat pentru vanzarea biletelor(primele intalnite erau doar pentru bilete de tren), am constatat ca nu reuseam sa alegem tipul de bilet dorit (abonament pe 3 zile). Mai precis, gaseam un abonament, dar nu acoperea toate zonele dorite, Dupa ce ne-am mai invartit putin bezmetici prin hala subterana de sub gara, am observat un automat usor diferit. La acel automat am vazut ca putem comanda tipul de abonament intentionat, dar cum acesta era mai scump am inceput sa ne intrebam daca ne trebuie intr-adevar asa. Cristina a ochit un ghiseu de informatii unde am intrebat si am aflat: da, abonamentul mai ieftin nu acopera destinatiile pe care le dorim, deci trebuie cel numit "Paris Visite" care le acopera, il putem lua de la automat. A, dar automatul nu accepta decat card, paranoia isi spune cuvantul, ne intoarcem la ghiseu si aflam ca putem cumpara si de acolo. In sfarsit am rezolvat: plecam fiecare cu cate un bilet de o calatorie (aici o calatorie acopera mai multe mijloace de transport, cata vreme mergi catre o singura destinatie) si cate un abonament de trei zile pe care trebuie sa ne scriem singuri datele de inceput si sfarsit, precum si numele. Biletele sunt niste cartonase cat vechile noastre bilete RATB, dar dotate cu banda magnetica. Mai primim si o harta de buzunar cu toate traseele de metrou, RER si autobuze de noapte. De fapt pe aceeasi batista (dimensiunea aproximativa a hartii) sunt 3 harti reprezentand ce spuneam eu aici. Tot e bine, nu mai am nevoie sa tin tableta afara, chiar aveam o grija sa nu raman fara.

La intrarea in statie sunt validatoare dar nu numai cu turnicheti ci si cu un soi de usi care se deschid si se inchid imediat ce trece un calator. Biletul se introduce printr-o fanta, si dispare in masina pentru a aparea imediat intr-o alta fanta mai in fata (mai sa ma sperii ca am ramas fara), fix langa usile despre care spuneam. Iti iei biletul, treci printre usi, locul e stramt, eu voluminos, se agata putin rucsacul, in sfarsit ma vad "inauntru". Apropos de forfota, aici e si mai pregnanta situatia, toata lumea stie cum se se descurce cu validatoarele (majoritatea au abonamente "de proximitate" precum cartelele noastre de RATB, trebuiesc doar apropiate de validator doar ca le citeste mai repede decat la noi). Oamenii trec care mai de care, e un intreg curent uman in jurul nostru. Bun, suntem inauntru, stim ca trebuie sa luam ceva numit RER, magistrala A, cu sensul e mai dificil. Harta mea de pe tableta arata putin altfel decat cea de pe hartie, plus ca era mai mare. Vedem una pe perete, diferita de oricare din celelalte. Ai naibii francezi, nu puteau sa foloseasca aceeasi harta peste tot? Vad undeva scris incotro ar merge trenul, pare directia potrivita, ne urcam.

Cateva cuvinte despre RER: in traducere, initialele vin de le Retea Expres Regionala, ceva similar cu S-Bahn-ul nemtesc, adica un soi de tren interurban dar care are statii si in oras. In Paris merge in general prin subteran, chiar mai adanc decat metroul. Cu acest RER mergem doar o statie, apoi luam un metrou care ne va lasa in apropiere de hotel. Unul din motivele pentru care am tinut sa il descriu este ca trenul este compus din vagoane cu etaj, noi il folosim doar urban, ceea ce da un contrast interesant: metrou cu etaj, prin tunel, pe sub oras.

RER, la La Defence (Eram prea agitati pentru pozat trenuri cand am ajuns la Paris)

Statia e destul de lunga (cam 2 kilometri), in sfarsit ajunge, coboram si ne ascundem intr-un colt asteptand sa treaca puhoiul de lume, ca sa putem sa ne orientam si sa ne hotaram incotro sa mergem fara a trebui sa tinem piept (sau spate) curentului.

Ne orientam bine, mai trecem prin niste validatoare (nu stiu de ce uneori sunt si in pasajele de coreespondenta, alteori nu), ajungem la metroul dorit. Daca RER-ul este o expresie a modernitatii, acest metrou e aproape vetust. Dar totodata, rustic, cel putin pentru mine. Zdrangane din toate incheieturile, usile se deschid manual cu o clanta care trebuie data peste cap ca la vagoanele CFR de pe vremuri (se inchid automat, iar in timpul mersului sunt blocate dar se deblocheaza cu o secunda-doua inainte de oprirea completa a trenului, ceea ce face posibil sa cobori oarecum din mers).

St. Ambroise

Saint Ambroise, destinatia noastra. Coboram la peron, ma orientez putin in ce directie ar trebui sa iesim si ne indreptam catre suprafata. Iesirea este aparata cu niste usi care trebuiesc impinse serios ca sa poti trece printre ele, tot destul de stramte. Ulterior am vazut ca multe statii sunt modernizate iar usile se deschid automat. In altele iti trebuie bilet si pentru iesire, daca ramai prizonier trebuie fie sa iesi odata cu altcineva fie (presupun) sa platesti o amenda.

GPS-ul isi dovedeste din nou utilitatea (aveam o harta pe undeva prin rucsac, dar asa e mult mai usor), pornim catre hotel, trecem pe langa o catedrala (ce probabil da numele statiei de metrou) si o alta gura de metrou care da in aceeasi statie (deci am ales gresit iesirea), pe niste stradute, pe langa doua restaurante italiene, ajungem. La receptie o noua surpriza si un semn al unei epoci trecute: Cristina spune ca avem rezervare, receptionerul ia o cheie, ne spune "Aveti camera 28, la 5". Nu ne cere nici un act, nu ne pune sa completam formulare interminabile, sa semnam, nimic. Buna seara.

Gasim liftul (3 persoane, greutatea maxima 225kg), ne indesam in el cu tot cu rucsaci, ajungem intr-un hol mic cu cate o usa de fiecare parte si o scara in melc fix in fata liftului. Usile obisnuite, cu clanta, nemarcate. O incerc pe prima, da in alt hol cu 2 camere numerotate, nici una a noastra. Cu a doua usa avem mai mult noroc, vedem 28, descuiem, intram. Miroase a vechi, din fericire nu si a mucegai. Aprindem prima lumina, o atmosfera intim-infricosatoare, doar putin mai multa lumina decat in bezna. La lumina asta palida vedem niste butoane deasupra unui pat dublu, alte doua becuri imprastie o parte din umbre. Ne amuzam ca am nimerit un adevarat hotel intim si romantic la Paris. De fapt sunt niste becuri asa de economice ca se lumineaza greu de tot, dupa un minut insa e suficienta lumina si vedem o camera tipica de hotel, un pat mare si inca unul de o persoana langa un perete, precum si o gaura (astupata cu un sul de hartie igienica) in usa de la baie. Misterul gaurii nu dureaza mult, fiecare pat are alaturi o policioara fixata de tablie, patul de o persoana e asezat nefericit, cu tablita in calea usii de la baie, probabil cineva odata a deschis-o mai energic. In ciuda povestilor alarmiste despre cat de inghesuite sunt hotelurile la Paris, camera nu pare astfel. O masa, un scaun, un dulap, doua paturi. O mica spaima a Cristinei, vede o lighioana mica in baie.

Camera intima de la Acacia Paris

Tapet pe pereti, un tablouas, doua ferestre cu perdele si draperii de plus, ce dau in curtea interioara. Din fericire, caci cred ca la strada ar cam fi fost galagie, de fapt asa am si cerut cand am facut rezervarea. Curtea interioara nu este a hotelului, ci a unui careu de cladiri din care hotelul nostru este doar o mica parte (are 4 camere pe etaj). Disting o multime de antene vechi de televiziune pe acoperisurile de vis-a-vis. Putin mai tarziu observ ca in curte mai sunt construite niste case, atata doar ca sunt mai mici de inaltime, cred ca maxim doua nivele. Impresia de vechi este si mai accentuata dimineata, cand vad cum arata tencuiala vecinilor.

Dimineata ploua. Dupa un mic dejun relativ frugal (jumatate de bagheta, unt, dulceata, un croissant, miere, cafea, suc de portocale) ne gandim ca mai bine mergem azi la muzeul stiintelor si industriei (pompos nume!) dar cum eu sunt responsabil cu orientarea in metrou trisez putin si compun un traseu ce implica 5 schimbari de pe o magistrala pe alta. La un moment dat Cristina sesizeaza ceva suspect si ma intreaba, dar cum nici ei nu ii displace plimbarea, scap usor. Itinerariul a avut urmatoarele ratiuni:

- Statia "Arts et Metiers" (Arte si Meserii) care este decorata ca un submarin in cinstea romanului lui Jules Verne (20000 de leghe sub mari).

- Magistrala 3bis, cea mai scurta si mai putin circulata din toata reteaua de metrou, cu a sa imprersie de pustietate, pe care am parcurs-o in intregime (toate cele 3 statii)

- Magistrala 7bis, ceva mai lunga dar candidata la o eventuala unire cu 3bis in viitor, care a avut niste provocari tehnice aparte: o parte este construita prin niste vechi cariere subterane de gips, ce au necesitat lucrari masive de consolidare; in plus o bucata de drum metroul descrie o bucla, mergand intr-un singur sens, iar statiile sunt doar jumatate de statie. Danube (Dunarea) este cel mai pregnant exemplu, din pacate nu am si coborat acolo, am vazut-o doar din parcurs.

Arts et metiers - o statie atipica pentru metroul parizian

In fine, intr-un tarziu ajungem si la statia muzeului, iesim si vedem parcul, apoi si muzeul. Privind retrospectiv, poate mai bine vizitam parcul in locul muzeului, dar nu stii pana nu incerci. Pe de alta parte, data fiind vremea tot mai bine la adapost.

Muzeul parea orientat spre copii (din care erau o multime). Ce-i drept, si Technorama de la Winterthur avea o puzderie de copii inauntru, dar macar acolo erau destule exponate si experimente interesante si pentru adulti; aici parca mai putin. Pe scurt: despre energie, axat in special pe problemele la moda (economie, energii "regenerabile") dar si cu un filmulet interesant privind unificarea conceptului de energie.

Despre ochi si perceptia imaginilor, cu iluzii de perspectiva, latenta imaginilor pe retina, etc., dar fara compunerea si descompunerea luminii.

Ariane Vulcain

Despre spatiu, aici e mai interesant, aveau inclusiv un motor real de la un lansator Ariane (nu stiu ce versiune) precum si o racheta cu apa si aer comprimat unde doritorii puteau experimenta relatia intre cantitatea de combustibil si altitudinea maxima a unei rachete. Nu am ajuns prea aproape de masa de comanda, era aglomeratie.

Povesteau despre efectul Doppler si despre cum se detecteaza deplasarea spre rosu a spectrului, ceea ce mi-a adus aminte (fara legatura cu muzeul, doar in mintea mea) pana unde mergeau niste sovietici cu ideile lor:

In celebrul roman "Nebuloasa din Andromeda" se povesteste intre altele cum savantii au aplicat materialismul dialectic (nu glumesc, in cartea aia totul se rezolva cu materialismul asta dialectic) asupra acestei probleme (deplasarea spre rosu a spectrului stelelor si galaxiilor indepartate) si au constatat ca Hubble (care evident era un imperialist) gresea si ca de fapt universul nu e in expansiune ci se intampla altceva, nu mai stiu precis ce.

Inapoi la muzeu: mai era ceva legat de transport (apropos, au si un elicopter in marime naturala), o mica portiune dedicata matematicii (unde am aflat ceva ce nu stiam si anume ca Pitagora a descoperit faimoasa teorema calculand niste arii de patrate; plus o demonstatie simpatica ce implica patratele umplandu-se succesiv cu lichid)

Mai aveau dar trebuia platit separat: submarinul argonautilor, care pe dinafara era un submarin real dezafectat, probabil diesel (coca arata adevarata) dar inauntru ma tem ca nu mai era mare lucru, deci nu am avut chef sa platim suplimentar pentru el.

Cate ceva despre univers, inclusiv o camera cu ceata in care se vede traiectoria diverselor particule (protoni, electroni, etc) si o zona mare unde putea sta cineva si cu mai multi detectori deasupra si dedesubt care determinau cand trecea cate ceva (raze cosmice, radiatie de fond) prin spatiul respectiv si suprapunea o linie peste umbra persoanei care statea acolo; ideea fiind ca suntem permanent strabatuti de aceste radiatii.

Kilogramul standard (replica) sub clopotele de sticla ce il apara de abateri

Nu a fost rau, dar nici atat de spectaculos pe cat promitea. Muzeele de la Mulhouse mi-au placut mai mult.

Urmeaza eterna problema a mesei. Desi aici se lauda cu o gramada de restaurante (apropos, la muzeul feroviar de la Mulhouse am mancat bine), unele sunt fast-food, altele inchise si iar cel ramas nu are ce ne da de mancare, oricum in 5 minute inchid si ei bucataria, asta la pranz!

Ne gandim sa luam metroul catre hotel, sa vedem cum e cu italienii din apropiere. In metrou, insa, Cristina are o idee, sa coboram langa Luvru, ca nu se poate sa nu gasim pe acolo de mancare ceva mai mult de un sendvis. Buun, coboram la o statie distanta: Piramide. Avem noroc, gasim restaurantul Opera, cu mese si afara si inauntru, galagios, fara mari pretentii. Ne aseaza o chelnerita simpatica, genul de frantuzoaica de 50 de ani din filme, cu vocea ragusita de tabac, dar subtire la trup, agera si volubila. Primim meniurile uriase, gasim in ele omleta, oua ochiuri, cartofi prajiti, salate si suntem multumiti. Cum in Franta nu se poate masa fara vin, comandam si un sfert de litru de Chardonnay. Apropos, imi mai place ceva la francezi. La restaurant poti sa ceri fara grija o carafa cu apa, se subintelege ca de la robinet, care evident ca nu se aduna la nota de plata. Asta spre deosebire de multe alte tari unde la restaurant nu poti sa primesti decat apa imbuteliata si scumpa.

Imi place cum vine mancarea: ouale si salata pe o farfurie, cartofii pe alta, cred ca o sa ma satur. Cristina are omleta cu ciuperci si ierburi (si eu ma gandisem la ea dar m-am oprit la ochiuri), desigur tot cu cartofi prajiti. Se vede ca mancam bio: din salata mea evadeaza o insecta, reusesc sa o imobilizez pe marginea farfuriei, Cristina se uita putin chioras dar se obisnuieste cu gandul si rade de mine, dupa iarba cosita de nemti din spatele casei (o alta experienta culinara de-a noastra) acum francezii imi dau muste in mancare. Totusi nu se uita prea critic la salata ei care oricum e gustoasa.

Bineinteles, o masa asa gustoasa cere si un espresso, Cristina isi ia cafea cu lapte. Din nou cafeaua e buna si tare, ma pune sa tin de 6 sa nu o vada chelnerul cum o indoaie cu apa. Da, intre timp a disparut chelnerita si a aparut un baiat, tot amabil si ager. Reuseste manevra, eu ma amuz de zor, si desigur declara ca acum e mult mai buna. A, odata cu cafelele am primit si doua ciocolati mici, amarui. Ii recomand sa incerce sa manance din ciocolata si apoi cafeaua va fi mai buna. Incearca, se stramba, gusta din cafea si se stramba si mai tare. Asta era inainte sa o dilueze.

Sub ploaie, Luvru si "Pyramides"

Acum, satui, lumea pare mai frumoasa si chiar daca afara ploua suntem gata sa mai exploram. Ne gandim sa mergem spre Luvru, daca tot suntem in zona, iar apoi spre Notre-Dame. In ciuda vremii e destul de multa lume, admiram putin Luvrul la exterior si apoi mergem mai departe. Coboram pe malul Senei, vedem un vas cu nume olandez si langa el altul cu o bicicleta pe punte. Apoi doua vase (o salupa mica si un ditamai vaporul), ambele apartinand pompierilor. Este interesant ca pe vapor este pictat mare si numele capitanului, sa stie toata lumea pe cine trebuie sa caute. Tot pe vaporul de pompieri au si pomi in ghivece (ma rog, ditamai hardaiele). Ajungem la un pod care merge pana la o insula in mijlocul raului. Bine, podul merge pana pe malul celalalt, dar noi cu insula avem treaba, acolo este Notre Dame.

Prima strada pe care apucam pe insula este Quai des Orfevres, imi amintesc de Maigret. Intr-adevar, putin mai departe este Jandarmeria Nationala si o cladire mare si oficiala (Politia Judiciara?). Tocmai se intampla ceva, in fata sunt doua echipe de televiziune, nu stam sa vedem.

Ajungem si la Notre Dame, intrarea in catacombe este inchisa (am ajuns prea tarziu, fir-ar!), dar macar gasim (dupa o cautare destul de amanuntita) placuta care marcheaza Km. 0 al Frantei si ii facem o poza de pus la amintiri.

Celebra Notre-Dame de Paris..
..si in fata sa "Punctul zero al rutelor Frantei"

Inauntru catedrala arata impresionant, am ajuns in timpul slujbei, canta cineva iar acustica este extraordinara. Inauntru am fi avut voie sa facem poze dar trebuia sa pastram linistea iar aparatul meu este cam galagios, deci ne-am abtinut. Este interesant ca afisul avea in mod explicit un blitz taiat si scria "No flash". Totusi sunt destule imagini cu interiorul catedralei, nu trebuia neaparat sa deranjez eu incercand sa mai fac.

Cat ne-am invartit inauntru s-a terminat cantarea si a inceput slujba propriu-zisa, unde am avut o surpriza: slujba era tinuta de un preot negru intr-o franceza cam chinuita.

Cand am iesit deja se intunecase, am pornit spre casa. Vazusem o statie RER pe unul din malurile Senei, am regasit-o si am mai rezolvat un labirint pentru a ajunge la hotel. Si aici s-a definitivat impresia mea despre Paris. Orasul asta este vechi. Nu antic, nu mort, dar vechi. Se vede in ziduri, in galeriile de metrou, in cladirile ce ajung la 6-7 etaje si au mai toate acoperisuri cu olane. Pe toate acoperisurile sunt o multime de cosuri de fum, marturie ca pe vremuri fiecare camera se incalzea cu cate o soba. Vechimea nu este nefunctionala, si nu este paragina, totul e viu si chiar vivace, dar isi arata anii. Totodata, acest stil de vechime imi este placut. Mai ales ca nu refuza tehnica, ci o adauga pe unde e nevoie (validatoarele cu porti scrasnitoare care se deschid la apropierea cardului, de pilda).

Noaptea pe strada, langa Saint Ambroise

A doua zi incepe cu acelasi mic-dejun si o calatorie mai simpla Metrou+RER (apropos, termenul de metrou este prescurtarea de la Metropolitan, iar la unele statii inca mai scrie asa). Calatoria ne duce la Defence, un fel de cartier modern (cu adevarat modern) in extremitatea vestica a Parisului (de fapt in afara orasului vechi), in prelungirea Champs-Elisees. Dupa ce coboram din tren mergem o gramada pana ajungem afara, dar cand ajungem parca suntem in alt oras: fix in fata o cladire in forma de patrat urias, ridicat pe verticala. Ca sa fie clar: cladirea inseamna doar laturile patratului, interiorul este gol. In primul moment nu realizez cu totul dimensiunile, am impresia ca e doar un monument modern, dar de fapt este o cladire de birouri in toata regula si cand vad ca punctuletele de la baza sunt oameni realizez cat e de mare. In jur tot felul de zgarie-nori purtand siglele diverselor institutii ce-si au sediul in ele. Si un hotel, poate cat Intercontinentalul nostru, dar micut printre acesti giganti: Pullman.

Din pacate desi se pare ca in mod normal se putea urca pe cladire, momentan accesul este inchis.

Grande Arche (Arcul Mare, mai putin arcuit decat cel de Triumf)
si studentii

De partea cealalta a patratului (care de fapt e cub, cu latura de 110m, doar ca vazut fix din fata nu i-am perceput adancimea) sunt un soi de felinare (ori sculpturi moderne?) inalte al caror stalp este inconjurat cu o spirala gen tirbuson, care incepe cam de la 2 metri de sol. Totusi, unii tineri au reusit sa se catere pe tirbuson si fac parada (sau gimnastica) acolo. Le facem cateva poze si coboram in latura de jos a cladirii, pe langa niste sali de curs si ajungem la baza, intr-o caverna pustie. Ma rog, caverna e cam pompos, este un gen de subsol mare si pustiu. Iesim printr-o latura si ajungem la nivelul unei strazi, ne mai plimbam putin, gasim o harta a zonei si o strada numita Winterthur dar decidem ca mai avem de explorat si prin alte parti deci mai bine ne intoarcem la metrou. De aici RER si M1 merg oarecum in paralel o bucata de drum, cu deosebirea ca pentru o statie de RER, M1 are 5. Luam metroul pana la Porte Maillot (dupa nume presupun ca aici erau pe vremuri zidurile orasului) si pornim pe jos pe Champs-Elisees spre Arcul de Triumf. Sunt uimit cum se descurca francezii astia sa conduca printr-o intersectie circulara cu 5 benzi si fara linii de demarcatie pe jos. Semaforul pentru pietoni tine ceva mai putin decat ne e necesar pentru traversare, facem pas alergator si scapam cu bine.

Pe Champs-Elisees sunt (aici catre periferie cel putin) o gramada de magazine de motociclete, cateva reprezentante auto si cate un restaurant din cand in cand. Bulevardul este pavat cu piatra cubica si are un fel de benzi pictate pe jos, dar nu cu prea mare efort, nu se mai vede mult din ele.

Vedem Arcul, este inconjurat de schele pe una din parti. Deh, gata cu orasul nou (de la Defence) aici e vechiul Paris, care probabil necesita intretinere mai mult sau mai putin continua. Accesul este doar prin subteran (la cate strazi se intalnesc aici nici nu s-ar putea altfel) si vedem o coada maricica la bilete pentru urcat. Ne asezam si noi la coada si dupa putin peste jumatate de ora ajungem sa cumparam biletele, cu o mica reducere datorata tichetului de metrou. Dupa ce luam biletele ajungem din nou afara dar de data asta in interiorul scuarului. In Arc se urca printr-o scara melc stramta, din piatra, in interiorul unuia din picioare. Si se urca, nu gluma! Din loc in loc lumea se opreste sa rasufle, noi reusim sa ajungem intr-o singura etapa pana la primul nivel. Dupa o scurta pauza continuam urcusul si ajungem deasupra. Privelistea merita tot efortul, piata se numea Etoile (Stea) pentru ca de aici radiaza 12 bulevarde (acum se numeste Charles de Gaulle - Etoile). Intr-o directie se vede Defence, cu Grand Arche, in directia opusa Luvrul. Turnul Eiffel este putin ascuns din cauza santierului, totusi reusesc sa gasesc o pozitie din care sa il vad, pare surprinzator de aproape, fapt pentru care ne gandim sa il vizitam dupa ce coboram.

Champs-Elisees si La Defence
Monmartre
Arcul de Triumf vazut din Turnul Eiffel

Inapoi: Muzee in Mulhouse, drumul spre Paris
Urmeaza: (alte) imagini pariziene

Scris in 2014, publicat in 2018-07-01 de Mihai Gaitos - contactgaitos.ro