Bordeaux 2014: Bernina Express si nu numai
Chur - Tirano - Monza - Lugano
O noua zi, un nou drum. De data aceasta unul din drumurile speciale ale calatoriei noastre: vom traversa Alpii la peste 2000 de metri altitudine.
Pornim din Chur printr-un triaj maricel, pe linie metrica. Gara din Chur are si linii cu ecartament standard (1435 mm) si linii cu ecartament metric (1000 mm) dar acest triaj pare doar metric. Chiar la plecare am trecut pe langa o reclama la Dacia Duster, imi place ca Dacia e promovata aici; ieri am vazut un Logan si in Sargans.
Linia pe care mergem acum pare folosita intens, nu doar pentru transportul de pasageri, ci si de marfa. Tocmai am vazut un tren combinat: de pasageri dar si cu un vagon de marfa la coada. Pe margine destul de multe vagoane de marfa: cisterne, busteni, containere. A nins azi noapte si calatorim printr-un peisaj mai mult alb - foarte placut.
Alergam in stil elvetian pe firul din stanga - inca suntem pe linie dubla.
Nu pentru multa vreme: am trecut Rinul Inferior si acum e linie simpla.
Urcam in curbe stranse si zgomotul scutura zapada din brazi peste tren. Bine, poate se scutura si de pe instalatiile firului de contact, eu am vazut cand a cazut peste noi.
O trecere la nivel, cu bariera, dar drumul nu se mai vede, este complet acoperit de zapada.
Bonaduz, trecere fara oprire, si apoi pe sub o telecabina ce merge la un castel, nu stiu cum il cheama.
Bun tren: are un loc special unde se deschide geamul si poti scoate capul sa faci poze afara. In plus, pe la capatul ultimului vagon se poate privi in urma, la linie. Iar geamurile sunt extrem de curate.
Suntem la Thusis, la 697m altitudine si avem urcat pana la 2253m la Ospizio Bernina. Si urcam, tunel dupa tunel, tunel peste tunel, chiar. In tunel apuc sa scriu, in rest ma uit pe geam.
Desi urcam prin nori si ninsoare, cat vedem din peisaj este tot spectaculos.
O clipa intre doua tuneluri si privirea surprinde o prapastie si un lac sub noi. Sau poate nu e lac, ci raul Albula?
Intrerupere: Mistail-tunnel.
Nu e doar rau sau doar lac, au si hidrocentrala, am zarit un colt de baraj.
Tiefencastel.
Nu a mai fost timp de scris, am reusit sa fotografiez cum intra trenul in munte
De la Filisur a iesit soarele. Suntem pe coasta muntelui, o vale abrupta si adanca langa noi, trecem din tunel in tunel. Unele scurte de cativa metri, altele de cate jumatate de kilometru. Urcam continuu, cand pe viaducte, cand prin tunel, cand "pe brana", cu munte intr-o parte si prapastie in cealalta.
Nu am mai apucat sa scriu, am fost ocupat cu privitul. Am pozat un tren cu care ne-am incrucisat.. si care a aruncat cu zapada in mine. Deh, daca am stat pe geam sa-i fac poza, asa imi trebuie. Suntem la Preda de unde incepe un tunel lung de 5km, unul din varfurile liniei la peste 1800m altitudine; dincolo de el vom cobori putin spre Samedan (1705m).
In tunelul acesta, cu atata piatra in jur, trenul suna ca metroul nostru.
Vecinii de la bancheta din spatele nostru ne-au servit cu ciocolata, ca tot s-a amuzat Cristina de mine cand alergam prin vagon dupa imagini ca seman cu un copil mare. Plus ca i-a ajutat sa-si gaseasca locurile in vagon.
Am iesit din tunel, suntem sus dar muntii sunt si mai sus. Cu alte cuvinte, in ciuda altitudinii, suntem inca intr-o vale.
Samedan: valea s-a largit intr-un podis strajuit de munti impaduriti si incetosati. O gara destul de mare, puzderie de linii, amestec de vechi si nou: cladirea garii din lemn, copertinele peroanelor din beton.
Mergem mai repde decat masinile pe strada alaturata dar si simtim viteza, cred ca trenul oscileaza putin, alergam intr-un nor de zapada. Trenul e mai scurt acum, doar locomotiva si patru vagoane, restul au plecat la St. Moritz. Apropos, St. Moritz e deservit de o derivatie din aceasta linie, nu e in drumul nostru.
Punt Muragl, cu aproape un metru de zapada pe fiecare acoperis.
Am trecut pe langa un drum si din oamenii care mergeau pe el se vedeau doar capetele.
Cladirea garii Pontresina nu mai este construita din lemn. Cel putin ce vad eu de aici. Ne-au povestit ca incepand de aici alimentarea este cu 1000v CC (pana acum a fost 11KV CA) si vad ca acum urcam cu 2 locomotive pentru 4 vagoane.
Am impresia ca cele 2 locomotive sunt de fapt 2 automotoare, par sa aiba si locuri de pasageri inauntru, si suspect de multe geamuri laterale. Mai tarziu mi-am confirmat aceasta impresie.
In continuare am fost prea ocupat pentru a mai avea timp de scris. Dupa ce am urcat in serpentine pe deasupra unui sat am ajuns pe platou, cu varfurile ceva mai departe de noi si orizont mai larg... Si mult mai multa zapada, uneori depasind inaltimea trenului.
Am trecut prin cel mai inalt punct al liniei, Ospizio Bernina la peste 2200m altitudine, pe langa Lago Bianco (Lacul Alb), ce este alimentat de un ghetar - ambele sub zapada.
Ajungem la Poschiavo, dupa o coborare de 1000 de metri, in serpentine mai stranse decat credeam ca poate negocia un tren si panta de pana la 7% (da, 70 la mie, fara cremaliera). Nu cred ca mi-a ajuns, drumul asta parca se cere facut de mai multe ori. Aflam ca incepand de aici, pe alocuri vom merge ca tramvaiul, uneori chiar prin mijlocul soselei.
Nu a fost vorba in vant, chiar am mers cu trenul pe sosea, uneori chiar pe langa zidurile caselor. Dar asta nu a fost totul: la un moment dat ne-am dat jos de pe sosea si am mers in legea noastra pe malul lacului Poschiavo, pe jumatate inghetat. Am trecut printr-o localitate numita Miralago: intr-o traducere aproximativa: "Vederea lacului". Isi merita numele, lacul ofera o priveliste superba de aici. Curios, linia intre luciul apei si gheata era destul prcis desenata de-a curmezisul lacului, care, desi natural, are si o hidrocentrala in aval: am auzit Kraftwerk atunci cand explica in germana si deja am banuit ceva, m-am lamurit pe deplin cand ne-a povestit in engleza. Am parasit lacul si am ajuns la ultimul si poate cel mai spectaculos viaduct al liniei: viaductul circular Brusio unde linia face un viraj de 360 de grade si coboara sub ea insasi - singura varianta pentru o schimbare de nivel abrupta intr-un spatiu restrans. Continuand sa coboram in serpentine, dupa ce am zarit cativa palmieri prin curtile oamenilor am ajuns in Tirano, cu zidurile caselor atat de aproape incat aproape le puteam atinge cu mana. De fapt uneori nici nu am mai avut curaj sa stau cu capul scos pe geam. Din nou mergem pe strada, pe langa case din ale caror curti oamenii nu pot iesi cu masina decat cu mare grija, sa nu dea trenul peste ei. Ceea ce implica un nivel de civilizatie rutiera destul de ridicat pentru italieni, chiar glumea Cristina ca astia nu or fi chiar italieni.
Despre Bernina Express am scris mai putin decat merita, am avut prea mult de privit. Am ajuns la Tirano, in Italia si dupa ce am mancat niste spaghete gustoase (se vede ca suntem in Italia!) ne-am urcat in personalul Milano-Tirano-Milano. Deja ne simtim in Italia: in afara ca dintr-un motiv misterios aplicatia Interrail nu prea stie de trenurile italiene, vagoanele sunt suficient de murdare la exterior incat sa nu ne punem prea multe probleme de vazut, si mai ales de fotografiat, afara. La linia alaturata era tras un automotor ce arata insa si mai jalnic. Sa speram ca nu vom avea intarziere ca s-au furat cablurile de semnalizare. Cu acest tren mergem doar pana la Monza, de unde vom lua un alt Regio pana la Lugano-Paradiso, urmatoarea noastra escala.
15:10 Am pornit si aud o bataie familiara, nu stiu daca de la linie sau de la vagon, presupun a doua varianta, ca prea e continua. Dar nu foarte puternica, probabil ca roata "se incadreaza in specificatii". Bataia despre care vorbesc este ritmica si deasa, cauza (presupun) fiind un usor loc plan format pe roata, cel mai probabil in urma unei franari de urgenta candva in trecutul vagonului.
Pe aici sunt destul de multe livezi de meri, le-am vazut si din Bernina Express, si din trenul acesta. Cristina se intreaba daca or face cidru din atatea mere. Normal, la ce sa-i cultive daca nu iese o bautura? Desi suntem jos (sub 500m altitudine) inca avem muntii aproape.
Desi unele case arata "ca la noi", in schimb chiar si in trenul asta scorojit se anunta statia urmatoare.
Pe masura ce mergem am observat inca o deosebire intre acest regio si ale noastre: tapiteria scaunelor e intacta iar interiorul e curat. Plus ca este surprinzator de liber, cel putin deocamdata. In ciuda denumirii de regio nu opreste in toate statiile.
15:31 mergem prin valea unui rau, pe mai toate dealurile sunt vii. Si, zice Cristina, si coacazi. Era sa spun ca uite zapada, dar nu: era plastic intins pe un camp, sa apere cultura.
Soarele plus geamul prafuit fac privitul afara cam dificil, iar vinul de la masa isi spune cuvantul, incep sa ma simt somnoros. Am evitat totusi cafeaua, in speranta ca voi adormi usor la noapte.
15:37, Sondrio? Aici e mai multa lume pe peron, s-ar putea sa se mai aglomereze trenul.
Nu s-a aglomerat prea mult (e si destul de lung, cred ca vreo 10 vagoane; apropos, este tren clasic, cu locomotiva) si continuam sa mergem prin aceasta vale larga, strajuita de munti, cu un rau alaturi. Pe linie simpla si, spre marea mea satisfactie, cale cu joante.
Ceva mai putine vii (de fapt nu mai vad nici una acum) dar in continuare sate de-o parte si de alta a drumului. Prin munti atarna in continuare fuioare de ceata.
Destul de multa apa pe aici, pe alocuri sunt balti mari pe camp: probabil de la topirea zapezilor de pe munti. Sau poate a fost zapada si aici jos. Se reflecta frumos soarele printre nori intr-o astfel de balta.
De pe muntele din stanga au disparut si casele, e doar padure. Au ramas in continuare pe cel din dreapta.
A, a mai aparut un sat si pe stanga, chiar la poale, intins putin si in vale.
15:53 Ardenno-Masino, nimic de semnalat, peronul pare gol, gara asta nu a fost anuntata, o singura linie alaturi pentru incrucisari. Si de fapt si facem cruce cu un alt tren care circula in sens opus. Poate de aceea nu a fost anuntata si nu astepta nimeni pe peron, nu este prevazut sa ia pasageri de aici.
Peste tot afise care interzic, in italiana si engleza, traversarea liniilor.
Apropos, la Tirano se lucra la peron si era un afis cu trecerea interzisa. Trei sferturi din tren erau dupa afis. Sigur, se putea merge si prin interiorul trenului dar toata lumea a mers pe bucata ingusta de peron pe langa gardul santierului, dupa trecerea interzisa.
Reprezentanta auto: Carozzeria Inferno. Apropos, pe linia Bernina e o statie Bernina Diavolezza, are si telecabina cu acelasi nume, le-o fi crestinilor frica sa urce cu ea? Dar sa-si ia masina de la Inferno?
La Morbegno am vazut si lumea trecand peste sine.. Dar aici nu am vazut semn, iar peroanele sunt mai joase. A, si o persoana cu aspect oficial (conductorul? Da, l-am recunoscut mai tarziu, cand ne-a cerut biletele) a facut la fel. Facem cruce cu un alt tren Milano-Tirano (care dupa mers va pleca din Tirano la 2 ore dupa al nostru, adica la 17:10)
In dreapta un palc de case curate si colorate se scalda intr-o raza de soare. Cam fortata metafora, dar restul dealului e in umbra, doar la palcul de case e soare.
S-a intins soarele, dar si casele sunt mai multe, o fi o iluzie? Nu, caci unele sunt in continuare in umbra.
Nu cu mult mai sus deasupra caselor e si un petic de ceata, dar cum soarele este jos, le lumineaza chiar daca sunt sub nor.
Am trecut pe langa o clopotnita cu ceas care arata si ora potrivita: 16:18.
In stanga e un munte serios, cu zapada si soare in varf. Ne oprim la Colico, 16:23. Cladirea garii arata mai rau decat trenul.
Am vazut un pilon in varf de munte, nu imi dau seama daca de telecabina sau inalta tensiune, pare totusi de telecabina. Iar pe dreapta avem un lac.
Ca sa nu uitam ca suntem in zona montana mai trecem si noi printr-un tunel.
Si deja mai multe, suntem la al treilea si simt ca urcam. Am iesit la lumina langa alt lac, care are si o salupa pe el. Un lac mare cu o singura salupa mica pe toata suprafata. Pe malul de vis-a-vis sunt case pana aproape in apa iar noi mergem din tunel in tunel.
Am iesit dintr-un ultim (pe moment?) tunel si am traversat un canal cu case pana in apa, a la Venetia.
Varenna-Esino. E frumos drumul asta pe malul lacului, pacat ca sunt geamurile murdare. Malul opus al lacului este in bataia soarelui iar cladirile luminate intre apele albastru inchis ale lacului si verdele intunecat al padurii arata spectaculos.
Pe stanga noastra, langa peron sunt palmieri mici. Vederea dincolo de lac s-a schimbat: munti care se ridica direct din apa, inconjurati de nori printre care scapa cateva raze de soare.
Soseaua e (mult) mai sus decat calea ferata, tocmai am vazut-o deasupra noastra.
Deja Cristina a vazut maslini si leandri infrunziti, probabil ca nici nu si-au pierdut frunzele peste iarna.
Am recunoscut si eu un pom care semana cu ce avem noi in bucatarie (maslin, adica), doar ca mai mare.
Dupa o ultima imagine cu muntii intunecati si fuioare de ceata atarnand pe alocuri ne apropiem de Monza si e cazul sa ne pregatim sa coboram.
In cele din urma nu am avut un singur tren ci doua intre Monza si Lugano, cu schimbare la Chiasso. Primul a fost un tren suburban italian, al doilea similar dar elvetian. Am trecut prin vama de doua ori, odata in gara, alta data in tren, fara prea multe peripetii. De data asta hotelul este mai aproape de gara, stam la etajul 7 si avem o vedere superba asupra lacului Lugano.
Inapoi: Viena - Chur
Scris in 2014, publicat in 2018-03-17 de Mihai Gaitos - contactgaitos.ro